"Deci ai cărțile cu autograf pentru Diverta, plus cărțile comandate de pe blogul tău, cu dedicație. Din experiențele anterioare, îți spun că o să dureze vreo opt ore. Minim. Și le putem face ZZZ seară sau YYY dimineață, când îți convine mai bine".

Mda. Atât sunt de bou. Am redus cât am putut numărul cărților cu autograf, dar am pus botul, ca fraierul, la dedicații, fără să mă gândesc câte cărți o să fie comandate. Și ghici ce? O bună parte din weekendul viitor o să-l petrec cu pixul în mână...

De azi dimineață caut o soluție de backup. Ceva care să mă scoată onorabil din chestia asta, cu scriitoriceala pe care eu am crezut, ca fraierul, că o să o pot gestiona fără să-mi fut complet programul. Pentru că nu-s nici Marin Preda, nici cineva care trăiește pentru a fi publicat. Cartea Tipul Din Filme Nu Există mi-a ieșit natural, nu m-am chinuit deloc să o scriu, dacă nu venea propunerea de la editură nici nu-mi băteam capul, vreodată, cu așa ceva.

Pe de altă parte, are dreptate și Sergiu, de la editură. Momentan, oamenii cumpără cartea doar pe încredere, pentru că n-au citit o pagină din ea. Un gest ca ăsta merită răsplătit. De autografe nu mă simt demn, de dedicații o să-mi dea sângele pe nas scriindu-le....

... și atunci mi-a venit ideea. Am căutat prin magazie, aveam acolo un șasiu foarte rar de mașină de cusut, un Durkopp de cusut încălțăminte, mai robust și mai mișto decât obișnuitele Singer. Aveam și un blat foarte frumos, din lemn, singurul lucru bun rămas de la o măsuță veche, pe care am găsit-o distrusă de intemperii într-un pod șubrezit de timp. Au urmat 9 ore de muncă, în ultima duminică frumoasă din toamna asta. Și uite ce mi-a ieșit.

E, de departe, cea mai frumoasă masă pe care am făcut-o vreodată. Și am făcut vreo 20-30..

Câteva mese de tipul ăsta, cu picioare de mașină de cusut, făcute de mine, au ajuns la oameni pe care îi știți după nume: un creator de modă de top, unul dintre jurații Masterchef...

Iar masa asta mai are un avantaj: e mare! Poți s-o trântești fără probleme în mijlocul sufrageriei, sau al livingului, și ai loc să bagi scaune sub ea, să pui farfurii și pahare pe ea pentru patru-șase persoane.

Pentru că nu pot, psihic, să-mi asum mâzgălirea a încă vreo mie de cărți, am decis să vă ofer asta, în schimb. Ca urmare, masa asta va ajunge gratis la unul dintre cei care comandă cartea de aici, de azi (duminică, 2 octombrie) până duminica viitoare (9 octombrie). Când tu folosești linkul ăsta pentru comanda cărții, eu primesc un raport minimal, cu seria comenzii tale. Nu am acces la numele și adresa ta și n-aș putea să fac o șmecherie nici dacă aș vrea. Cu toate acele serii, o să fac o tragere de sorți, duminica viitoare, în urma căreia cineva se va alege cu bijuteria asta de masă. Vă urez baftă tuturor, pentru că sunteți foarte mișto, voi ăștia care dați bani pe o carte doar pentru că are numele meu pe ea.

Chapeau (simțindu-se al dracului de intimidat).

La mine în sat (Ploiești) nu e nici un magazin Diverta. A fost unul, mare și mișto, în care mergeam cu M să-și cumpere cele mai fistichii pixuri, carioci, carnețele și porcărioare colorate, specifice unei fetițe de 5-8 ani. Aveau și o zonă de carte foarte cool, cu o tăntică citită, cu care era o plăcere să discuți despre ce-a mai scris Djuvara și ce-a mai zis Boian. Făcea față și când fii-mea o intreba de Hannah Montana. Din păcate, în anii 2008-2009, în care băncile au futut economia României, Diverta s-a restrâns, iar librăria din Ploiești a fost închisă. Acum, când M are chef să diverteze, mergem la mall-ul din Băneasa.

Cu toată criza, Diverta a rămas cel mai mare lanț de librării din țară. Au vreo cinci librării în București (Baneasa, Jolie Ville, Vitan, Plaza, Unirea, Fainari) și încă vreo 16 în țară (Alba Iulia, Arad, Pitesti, Oradea, Resita, Cluj, Craiova, Deva, Petrosani, Targu Mures, Piatra Neamt, Câmpina, Sibiu, Timisoara) și cică mai deschid în toamna asta câteva... De-aia i-am ales pe ei să vândă cartea Tipul Din Filme nu Există în luna lansării, respectiv octombrie (cred că pe 10 octombrie cartea o să fie pe rafturi). Să fie, nene, cartea, peste tot, că pe blogul meu nu intră decât câteva sute de mii de oameni lunar, nu milioane, ca la ei...

Cartea mea este disponibilă la precomandă și pe site-ul lor, dol.ro, nu doar la mine pe blog, cu o diferență. La ei poți ieși mai ieftin când o cumperi, în sensul în care divertioții au tot timpul promoții și periodic scheme de livrare gratuită a produselor. La mine plătești și transportul, dar pentru că faci parte dintre cititorii acestui blog, poți primi cartea cu o dedicație personalizată și o mâzgălitură în loc de autograf (citește asta dacă vrei să vezi cum am ajuns să am o semnătură de decerebrat). 

De-aia am zis, că dacă tot vând cartea în Diverta, să văd ce mai vând ei acolo și merită povestit. Să nu fie, Doamne Ferește, un site cu droguri, arme și prostituate, sau mai rău...

1. Vând, de exemplu, audiobook-uri, adică ceva ce tinde să devină un obicei, la mine în mașină, îmbătrânesc și mă disperă radiourile comerciale...
2. Au jucării lego, adică acele jucării înfiorător de scumpe, cu efect de amendă rutieră pe care o iei când ești bou și întrebi un băiețel ce și-ar dori să primească de ziua lui, dar care-l fac atât de fericit pe năpârstoc....
3. Au papetărie căcălău, adică tot ce îi poate trebui unui corporatist bipolar de meticulos, genul care petrece ziua hăituindu-și colegii cu chestii de genul "cine mi-a furat post-it-urile", "iar mi-ați luat capsatorul, ăla verde e al meu, de-acasă" sau "vă rog să nu mai scrieți pe board-ul meu cu marker permanent".
4. Au drone, frate! Apropo: să-mi aduceți aminte să v-o zic pe aia cu drona...
5. Au dulciuri.
6. Au filme. Dumnezeule, când M era mică, cumpăram un DVD-două pe zi, m-a uscat copilul ăla de bani, dar merita când o vedeam că râde fericită se uită la Tinkerbell a șapteamia oară. Fățuca aia e și acum o amintire priceless.
7. Au rucsacuri mișto.

Și gata. Se poate să mai fie și alte chestii mișto pe site-ul lor, dar mie astea mi-au sărit în ochi. Plus cartea, da? Dacă ești client Diverta, comand-o acolo, să-ți fie ție mai ușor. Eu promovez alt link de comandă a cărții decât cel de pe dol.ro doar pentru că eu câștig mai mult la o carte vândută de pe blogul meu, decât de la una vândută de Diverta. Dar e tot cartea aia, vă asigur...

p u b l i c i t a t e

cartea 1 cartea 2

Dacă ești bărbat, imaginează-ți că maică-ta pornește, din senin, o discuție despre cum făcea ea sex cu tatăl tău. Brusc, momentul ăla devine momentul ăla în care rupi ușa. Dacă ești femeie, e și mai ușor: imaginează-ți că tipul pe care-l placi îți bagă un deget în pizdă imediat după ce ați făcut cunoștință. 

Este că te oripilează numai gândul că așa ceva s-ar putea întâmpla? Că ai trece direct la faza de negare, numai să nu mai fie nevoie să retrăiești așa ceva?

Așa mă simt eu, când văd cum reacționează televiziunile de știri la moartea unei celebrități. Disperarea aia de a arăta totul dintr-o dată, dorind doar ca eu să izbucnesc în plâns cât mai repede....

• Prezentatorii își iau cele mai triste și crunte moace. Unora le stă bine, dar la unii mimetismul e doar o glumă. La alții, moaca aia contrastează strident cu decolteurile mari, accesoriile viu colorate și cămășile roz. Apropo: băbăieți, încă nu v-ați prins de ce se îmbracă decent spre serios prezentatorii de la CNN?
• Apoi urmează informațiile. Cum a murit, de ce a murit, la ce oră a murit, ce a mâncat înainte să fi murit... Exact în această formă, ca pentru proști, pentru că din textele astea se face conținutul pentru internet, care trebuie să răspundă unor exigențe SEO.
• Vine apoi faza interviurilor telefonice. Sunt sunați, de-a valma, oameni cu care star-ul decedat era fie prieten, fie dușman, fie coleg, fie fost coleg. Nu contează, cine răspunde la telefon intră în direct, unde răspunde la întrebări diverse și stupide:

- Cum era ca ȘI coleg?

- Când l-ați văzut ultima oară?

- Ce-ați simțit când ați aflat că a murit?

- Care e cea mai frumoasă amintire cu el?

• În tot timpul ăsta, colegii din tehnic fac montaje. Se ia o melodie tristă și se face un slideshow cu câteva fotografii. Sau se caută un cântec al decedatului despre moarte, ca să poată susține un nou titlu, sau o nouă burtieră, de genul "coincidență uluitoare, cu câteva luni înainte să moară, artistul..."

Și tot rahatul ăsta este difuzat toată ziua. A doua zi încep știrile cu lumânările. A treia se difuzează în direct înmormântarea. A patra zi i se numără star-ului banii și casele, câinii și amantele, sunt difuzate imagini din cele mai intime, cu rudele plângând, cu sicriul, cu mortul, cu orice. E o goană nebună după exploatarea emoțiilor telespectatorilor, pentru că doar emoția te poate ține captiv la televizor, iar dacă ești acolo generezi audiență, care aduce bani. De-aia, din când în când, "imaginile sfâșietoare" cu mortul sunt întrerupte de spoturi colorate cu muzică antrenantă, cu pizde mișto care au tampoane-minune, cretini care beau bere, oferte super de la Lidl și creditul ăla bancar cu DAE fals. E o modă lansată de nemernicul de Dan Diaconescu, care probabil nici nu realizează că n-a făcut doar un post de televiziune, ci șase. 

Nu e nimic frumos sau respectuos în toate astea. Nici n-are cum să fie, atâta timp cât agenda publică reală nu este susținută de televiziunile de știri, care preferă să creeze una falsă, în fiecare zi, în acord cu interesele needitoriale ale patronatelor. Gyuri Pascu a scos trei albume și două cărți; l-ați văzut măcar de cinci ori la Antena 3, România TV, B1, Digi 24 sau Realitatea TV? Nu. De ani de zile, toți marii artiști ai României, unii dintre ei de-a dreptul simpatici și inteligenți, au INTERZIS la televiziunile de știri, care cheamă, în fiecare seară, aceleași moace triste ale șacalilor din politică. Artiștii sunt buni, pentru televiziunile de știri, doar când mor, iar procedura transformării cadavrelor lor în bani nu are nimic de-a face cu jurnalismul. Căutarea televizată a banilor din cadavrul lui Gyuri este doar mizerie TV.

____________________________

Dacă ți-a făcut bine să citeșți acest text pentru că transmite ce simți si tu, s-ar putea ca unele din cărțile mele să-ti placă. așa că dă o tură și pe https://bogdanstoica.ro/shop. 

Știți povestea, da? A fost o dată un sultan atât de sătul de pizdă încât se culca o singură noapte cu fiecare tipă din harem după care, dimineața, o omora. Au încercat fetele orice: i-au supt-o ca la campionatul mondial, i-au promit că-i fac sarmale a doua zi, dar nimic nu funcționa. Șeherezada, o olteancă isteață, l-a luat cu vrăjeala, că de ce să ne futem, că mai bine hai să ne atingem sufletele, să ne cunoaștem, să vorbim.... apoi a început o poveste pe care a avut grijă să n-o termine când s-a făcut ziuă. Curios, sultanul a cruțat-o, ca să prindă continuarea. Inventatoarea serialului a terminat povestea a doua noapte, dar a început alta. Și tot așa, până au trecut o mie și una de nopți.

Nu mă mir deloc că a durat fix atât. Scrie peste tot că dragostea durează trei ani. Dar discutam aseară, cu o dementă la fel de mare ca mine, ce pula mea făcea Șeherezada ziua, nu noaptea? 

Cred că dimineața își consulta horoscopul, mergea la câte un seminar de gândire pozitivă, îi mai trimitea un porumbel lu' mă-sa.... Apoi se ducea la bibliotecă. Citea presa vremii, căuta bârfele din Cancan, ca să mai încropească de-o poveste pentru boul de sultan. Seara mergea la sală, mergea la înmormântările fetelor din harem, mânca ceva ușor, să n-o apuce mersul la baie sau bășitul, aiurea, în mijlocul poveștii.

Cred, de asemenea, că nu se epila și nu se parfuma. Păi dacă arăta prea bine, o lua ăla la pulă și se termina șmecheria cu povestitul. ȘI! S-A! DUS! LA! AAA! CAS! TE! LU! UU! UUU! UL! FER! ME! CAT! ȘI! AAAA! AAAA! CO! LO! ERA! UN!.... Nu merge. Nu poți povesti cu talent când te fute unul...

Ce nu înțeleg eu este cum a rezistat Șeherezada fără sex, trei ani. De animalul ăla nu-mi fac griji, era sultan, cred că lua la pulă și domnitorii regatelor românești veniți în audiență (apropo, știați că Radu cel Frumos era gay?). Dar tipa? Cum a rezistat tipa? 

Uite, asta e o chestie care mă sperie. Cum ar fi să dau de o tipă atât de determinată? Cât de mult poate rezista o tipă fără sex, doar din dorința de a nu face tu sex?

am scris o carte întreagă de tâmpenii de-astea, iar dacă o cumperi de aici, o primești cu dedicație.

Îl știu pe Robert de câțiva ani, dar l-am cunoscut abia zilele astea. Știam că predă la Liceul de Artă și că e căsătorit. Mi-a zis el ceva, iarna trecută, că deschide un fel de școală privată, dar pe-o ureche mi-a intrat și pe alta mi-a ieșit, pentru că eu pictez și desenez ca un orb, cânt fals și sunt incapabil să recit ceva învățat pe de rost... Îmi imaginam că a închiriat o sală la Palatul Culturii, așa că imaginați-vă surpriza mea când am ajuns, zilele astea, aici:

"N-am conceput să fie altceva decât o casă veche", zice Robert. Și-a găsit-o la fix, în zona aia, dintre Afi Palace și centrul Ploieștiului, plină de case vechi și superbe. A decorat-o cu gust, fără să intervină brutal, cum fac alții. Stil minimalist, mult alb, plus diplomele. "Nu mi-am pus diplomele pe pereți de narcisist, ci pentru că așa trebuie. În domeniul muzical, părinții copiilor veniți la cursuri chiar vor să știe cât de bun e profesorul, ce-l recomandă. Ori, mai transparent de atât nu se poate". 

"E ceva greșit, în momentul ăsta, în România. Se insistă prea mult în școlile obișnuite, la muzică, pe chestii care nu îi interesează deloc pe elevi, profesorul trebuie să învețe un pasionat de informatică ce este septima de dominantă, dar, în același timp, când câștigi cu un copil, de la un liceu de artă, o olimpiadă sau un concurs la canto, câștigi o sută-două de lei, deși s-au investit sute de ore de pregătire. De aceea, diplomele noastre nu-s niște simple hârtii, ci trofee pentru care se muncește enorm".

Diplomele alea nu spun, din păcate, povestea lui Robert. Vine dintr-o familie absolut obișnuită, cu părinți care au trudit din greu într-o uzină. "Tata a fost cu ideea ca eu să devin muzician, el m-a dus la Liceul de Artă. Le voi fi mereu recunoscător părinților pentru cât au investit în mine, deși banii nu le-au prisosit niciodată". A terminat Liceul de Artă, iar acum predă tot acolo. "Îmi place la nebunie ce fac, la liceu, dar voiam să fac mai mult, iar în domeniul nostru, nu poți să faci ce fac ceilalți profesori. Nu poți să inviți copii acasă, să cânte în sufragerie, sau să te duci tu acasă la el, să cânte pe hol. E nevoie de instrumente, de aparatură, de acustică... Așa mi-a venit ideea Art Academy."

Cei 12 ani petrecuți ca elev la canto și pian, plus cei 10 ca profesor de muzică au fost destui pentru ca Robert să vadă ce se poate face în plus în domeniul ăsta, așa că a făcut lucrurile la Art Academy într-un mod diferit. Cursurile sunt făcute special pentru a crea performanța, metoda de lucru este specială pentru copii, profesorii au fost aleși pe sprânceană, instrumentele și dotările sunt de nivel profesional, iar grupele sunt mici pentru ca fiecare copil să poată lucra în ritmul propriu. Din același motiv, la canto si instrumente orele sunt individuale. La Art Academy se predau canto muzica ușoară, canto clasic, canto popular, pian, chitară, balet, artă teatrală, teorie muzicală, dar și harpa celtică, un curs unic în oraș. 

Am "nikonizat" Art Academy, zilele astea. În timpul cursurilor. Cred că a fost cel mai cool shooting pe care l-am făcut anul ăsta.

Robert avea canto, cu o fetișcană cu o voce demențială...

... așa că am trecut în altă sală. Am zâmbit instantaneu: balerine. Mici-mici-mici...

Altă oră, altă cameră. Cel mai cuminte băiețel din lume exersează la pian.

Profesional, Robert a avut un parcurs care mă umple de rușine și respect. Rebel și scăpat de sub control, eu am rămas și repetent, pe când el...

A făcut pian până în clasa a 9-a când n-a mai suportat numeroasele ore de studiu pe zi și a trecut la canto. A fost o mutare bună, din clasa a 12-a a început să câștige premii și concursuri de canto. Îndrăgostit de canto, dar pasionat de drept, a dat la ambele facultăți, pe care le-a terminat, simultan, cu ZECE! "Nici eu nu știu cum am făcut. Știu doar că scriam la dizertații, în aceeași zi, și despre leasingul financiar, și despre creația pucciniană", râde Robert.

Dar ce era mai bun nu se întâmplase încă. "După facultate, am avut șansa să merg la Salzburg, la Mozarteum University. Pregătirea de acolo și metodele profesorului Boris Bakow m-au definit ca muzician. Iar dacă acum elevii mei au rezultate spectaculoase, asta se întâmplă pentru că eu aplic, cu cursanții de la Art Academy, ce-am învățat la Salzburg. N-a fost ușor, cursurile alea au costat o groază de bani. O parte au venit de la părinți, o parte i-am făcut eu, cântând în pub-urile din Salzburg, unde, apropo, se cântă arii de operetă, nu rap sau rock. Când m-am întors am început să predau la liceu. N-o să uit niciodată prima mea clasă de canto clasic, de a 9-a. Aveam doi copii, am crezut că sunt intrați cu pile, atât de departe erau de muzică. Unul era chiar manelist. Am aplicat tot ce-am învățat și încet-început au început să câștige concursuri. Amandoi au intrat la Conservator! Unul dintre ei a intrat cu nota 10, la canto clasic. Știi de când nu s-a mai intrat cu zece, acolo? Din 2005".

Al doilea lucru bun a fost Ramona. Soția. "Am cunoscut-o într-un moment în care căsătoria nu mă interesa absolut deloc dar am cerut-o la două luni după ce am cunoscut-o. Dincolo de ce simt pentru ea, Ramona mi-a fost cel mai bun sfătuitor și sprijin, tot timpul. Am avut și câteva momente mai grele, era să renunț la muzică, și, probabil, fără ea, aș fi făcut-o. Dar a fost acolo, tot timpul..."

"Ramona era contabilă la o firmă mare și câștiga foarte bine când a rămas în concediul de îngrijire a copilului. Când cei doi ani s-au terminat, și trebuia să reînceapă munca, ne-am dat seama că nici eu, nici ea nu voiam să facă asta, ni s-a părut mai important să rămână lângă Natalia. Mie îmi venise ideea Art Academy, ea visa sa lucreze pentru ea... Am făcut-o, deși riscam periculos, pentru că în caz de eșec, periclitam grav veniturile familiei. Dar, ca orice lucru pe care îl fac cu ea, Art Academy ne-a ieșit foarte bine. Să te duci s-o vezi, aici are și ea biroul firmei de contabilitate". 

M-am dus. Lucra, atât cât se poate lucra cu o fetiță adorabilă în birou....

Dincolo de treaba ei, Ramona se ocupă de hârtiile Art Academy, îl ajută pe Robert la curățenie, stă de vorbă cu părinții cursanților... Când lucrează la ale ei, e ajutată de Natalia. Care ștampilează tot ce-i pică în mână... 

Am mai dat o tură prin săli. George Frâncu începuse ora de actorie. Era o distracție nebună în camera aia...

Altă serie de balerine mici-mici-mici începuse ora. Una din ele venise și cu diadema de prințesă...

Și la pian era altcineva... "Avem trei profesori de pian, fiecare cu metoda lui, pentru că fiecare cursant e diferit. Avem și adulți la cursurile de pian.."

În camera vecină, un fost elev al Liceului de Artă, ajuns profesor, preda chitară unei fetițe blonde, cu ochi albaștri. Nu mult mai înaltă decât chitara.. 

"Suntem aproape full. Cred că o să facem liste de așteptare, pentru că în fiecare zi vine sau sună cineva. Vin și cântăreți recunoscuți, pentru lecții de canto clasic. Toți vin atrași de rezultate, copiii de la Art Academy câștigă concursuri după concursuri, am avut semifinaliști la Vocea României, la Românii au Talent... Și sezonul ăsta avem trei cursanți care au semnat deja cu Pro-ul. Deja ne gândim la o extindere, am vrea să ducem Art Academy și în alte orașe, fie ca rețea, fie ca franciză".

Deci discutăm despre bani...Nu prea am cu cine. Robert, Ramona și Natalia locuiesc încă la două camere, la bloc, toți banii au fost băgați în Art Academy. "Aș putea să fac mult mai mulți bani decât acum. Aș putea să aduc profesori ieftini de canto, care n-au făcut canto, cum mai sunt prin oraș. Aș putea să nu țin cont de aptitudinile copilului, și să le iau părinților banii pe cursuri la infinit, fie că progresează, fie că nu. Dar nu asta este ideea. Nu asta vreau. Eu vreau să facem performanță aici, și după ce o obținem, vrem să-i ajutăm pe cursanții noștri să-și asigura venituri din muzică. Dacă lucrurile merg bine, probabil că Art Academy va face trupe, probabil va asigura și servicii de impresiat... Eu, însă, voi face doar muzică, de premiul 1 sau de marele premiu. Sunt atât de sigur că metodele noastre sunt bune, încât și dacă-mi iei tot acum, o sa fac tot asta. Uite, exemplu: ne întâlnim la concursuri cu elevi de la Dinu Lipatti, din București. Eu am o bază de selecție de 5-6 elevi, ei aleg între 50-70 de elevi. Și câștigăm noi", spune Robert.

Pe Robert Marcaș îl puteți găsi la 0743 144 244 sau aici. Școala lui, Art Academy Ploiești, are sediul pe strada Neagoe Basarab nr. 43. Listele de cursuri și de profesori sunt pe art-academy.ro iar like-urile se pot da pe, as usual, pe facebook. 

Mă cac pe mine de râs, de vreo săptămână. Cică vreo șapte sute de ploieșteni au semnat o petiție online împotriva poluării produse de combinatul Petrotel, aparținând Lukoil. Râd imaginându-mi ce se întâmplă la headoffice-ul de la Moscova. Cât de îngrijorați sunt ăia, ce rapid vor să rezolve criza.... Vă dați seama, e grav maxim, este vorba de o petiție ONLINE!!!!

Eram sarcastic, sper că v-ați prins. Pe ăia îi doare fix în pulele lor mari și rusești de petiția pulii. Pentru că nu așa se face rău unei companii care-ți face rău.

Lukoil e mai mare decât credeți, iar regulile după care funcționează o companie industrială atât de mare sunt mai sofisticate decât par. La un rulaj financiar de 1-2 miliarde de euro pe an și având și o valoare tactică semnificativă în geopolitica din zona noastră, o astfel de firmă poate, dacă vrea, să modifice legislația de mediu, iar când o încalcă să se acopere cu proceduri. Să-i faci o petiție online unei companii ca Lukoil e ca și cum i-ai suge degetul mic de la picior unui luptător de K1 sperând că-l doare. 

Nu poți opri poluarea, generată de o asemenea companie decât prin politici de stat sau prin birocrație. Cum statul român stă capră în fața rușilor, nu rămâne decât varianta doi. 

Cum ar fi, de exemplu, ca în loc să semneze o petiție online, cei 700 de oameni să depună, la Agenția de Mediu Ploiești, 700 de plângeri? Sau 3.000, că poți să te duci cu soția și un văr când depui plângerea. Sau 20.000, câți oameni are cartierul de lângă rafinărie?

Cum ar fi ca toți cei deranjați de mirosurile degajate de Lukoil să ceară, separat, Direcției de Sănătate Publică, folosind legea 544, statistici privind afecțiunile respiratorii înregistrate în Ploiești în ultimii 10 ani, cu mențiunea "doresc răspunsul în scris"?

Cum ar fi să se ducă toți, la Urgențe, invocând probleme respiratorii? Și apoi la primărie? Și apoi la DSP? Și apoi la sediile partidelor?

Cum ar fi ca toți ploieștenii să nu mai alimenteze niciodată mașina de la benzinăriile Lukoil? Serios, eu fac asta de ani de zile, nu cred că m-am apropiat de pompele lor de mai mult de 10 ori în ultimii 10 ani. 

Cum ar fi să scrieți ziarelor de business din întreaga lume despre ce se întâmplă la Ploiești? Serios, n-ați văzut știrile alea de genul "hainele H&M sunt făcute de copii în conditții groaznice"?. Știți ce se întâmplă când apare o astfel de știre? Proprietarul brandului H&M pierde bani pe bursă. Și-l doare. Iar Lukoil e listat la burse, nu la bursă...

Cum ar fi să scrii primarului Ploieștiului, un email la Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea., prin care să-l anunți că-l fuți în gură dacă nu face ceva cu poluarea asta? Sigur că nu poate face nimic concret, dar de ce să stea liniștit când tu ești la greu?

Și un ultim lucru, doar pentru mămica sau tăticul care se regăsesc pe lista celor 700 de ploieșteni care au semnat petiția online împotriva poluării produse de Lukoil la Ploiești: dacă doar atâta poți, ești un părinte jalnic. Cum, nene, copilul tău tușește, se vaită că-l ustură ochii și doarme aiurea, iar tot ce-ți trece prin cap e să-ți scrii numele pe petiția pulii, adresată nimănui?! Păi ești foarte tare, frate! Parcă te și aud: "da, puiul meu, știu că te doare gâtul, dar lasă, că a scris tati pe net, o să fie bine...."

publicitate

DISCLAIMER pentru ăia care o să mă înjure că râd de pe margine și nu mă implic: dragilor, când scriam eu despre poluare, corupție și alte mizerii și mă hăituiau unii cu dosare, procese, interlopi și alte chestii drăguțe, pe voi fie vă durea în pulă de problemele mele, fie mă considerați băsist, pesedist sau penelist, fie încă locuiați cu părinții și considerați că laba e o formă de sex rezonabilă. Războiul meu, ca ziarist, pentru alții, s-a terminat. Descurcați-vă singuri. 

N-a fost întâlnire, cu editura, sau cu rețelele de librării, sau cu site-urile care vând cărți, să nu se pună problema autografelor pe care va trebui să le dau pe cartea Tipul din Filme nu Există. Și nu pricep nici mort ce e așa important la semnătura mea.

Nu-s vreun autor consacrat, să zici că dacă ai semnătura mea pe carte, o s-o vinzi cu cinci lei în plus. Nici pe moarte nu sunt, să zici că cine nu prinde acum o semnătură, s-a lins pe bot. Nu-s nici vreo celebritate, nici vreun nume greu al literaturii, nici nu ne cunoaștem... de ce mama dracului ai vrea semnătura mea? Mai ales că n-a mai rămas mare lucru din ea. Pe bune, uitați-vă la imagine. Prima semnătură, cea de sus, e de pe timpul când aveam așeea, o senzație că-s vreun adult special, și semnam plin de importanță. A doua e aceeași semnătură, dar cu patina tipului mereu ocupat, ododododo sărăcuțul, nici să semneze n-are timp. A treia are urme vagi ale numelui meu iar a patra - spuneți și voi, zici că a semnat o pisică. Autograful nu contează, vă asigur. Cu sau fără autograf, cartea asta e tot aia: ceva ce s-a întâmplat în realitate în proporție de 90%, scris cu sinceritate în proporție de 99%, și despre care sper să vă facă să râdeți cu lacrimi. 

Când apare cartea? În octombrie. V-aș zice și o dată precisă, dar Ministerul Educației a umplut tipografiile din România cu comenzi de manuale (că așa tipăresc tehnocrații manualele, după ce începe anul școlar), iar comenzile unor scriitori de foarte mare excepție, ca mine, (cu accent pe excepție), sunt făcute între două comenzi mari, de stat. Adică dracu' știe când.

Unde o să găsiți cartea? În octombrie, cartea se va găsi în librăriile Diverta și pe site-ul lor. A trebuit să cedez un pic, cât să nu se simtă oamenii luați de fraieri, așa că fiecare librărie va avea 10 cărți cu autograf. Sunt vreo 20-25 de librării Diverta, prin toată țara, așa că cine e disperat după o carte un autograf are vreo 250 de variante să se pricopsească cu una. Din noiembrie, cartea o să fie de găsit și în alte librării și pe alte site-uri. 

Alte autografe - dacă ne știm, sau dacă și când ne-om vedea, promit să nu fug sau să nu zic că n-am pixul la mine. Dar așa, de la distanță, mi se pare stupid să dau un autograf cuiva care l-a vrut fără să știe dacă o să-i placă sau nu cartea, exact ca o tipă de-aia fraieră care visează să fie soția unui tip înainte să vadă dacă ăla are cu ce s-o fută. Mai bine ne vedem peste un an, tu cu cartea julită în mașină, dar mulțumit de ea, decât așa, să mă alergați ca pe Arsenie Boca fără să știți dacă merită. Nu?

Am zis să am, totuși, un mecanism de răsplătire a cititorilor acestui blog, că fără ei nu ajungeam nici expertul pulii în relații, nici scriitorul pulii (nici nu pricep cum mă lasă ăia să apar pe site-ul editurii, plin de scriitori autentici). Așa că, cine va comanda cartea de pe blogul meu, adică folosind doar acest link, va primi cartea cu o dedicație. Pentru Oana Lis, pentru Dan Șova, pentru cum îți zice ție conform comenzii lansate pe site-ul editurii. Pun și pisica să semneze, promit.

DISCLAIMER 1: pentru autografe pe sâni, fund etc - nu ezitați să mă contactați. Dacă sunteți femei, evident. Adulte. Nemăritate. Și mișto.

...............................

Varianta scurtă a acestui text: apasă aici. 

Stau la opt. Știți cum s-a simțit cutremurul? Super! L-am savurat în voie, la o țigară, pentru că eu n-am alte soluții de salvare, îmi ia cel puțin 30 de secunde să ajung jos, pe scări. 

Eram treaz când a avut loc cutremurul și am rămas treaz, până dimineață, așa că am putut evalua în voie, cu capul limpede, ce s-a întâmplat după seism cu cele câteva milioane de oameni care s-au trezit îngroziți din somn și, mai ales, cu cele câteva zeci de mii în care ne punem speranțele că o să ne dea o mână de ajutor.

Partea proastă e că statul român dormea profund. Președinția? Guvernul? Crucea Roșie? Armata? Nada, nici măcar un mesaj. Nici IGSU n-a avut nici o reacție. N-au existat comunicate de presă, mesaje, nimic. Știți ce înseamnă asta? Că cine n-are net în România, e condamnat la moarte prin ignorare, în caz de dezastru. Și apropo de net: nici măcar pagina de facebook a IGSU, vitală pentru comunicare în astfel de situații, n-a adus nici o informație, nici măcar un "stați liniștiți, a fost fără pagube". La trei ore după cutremur, IGSU avea aceeași postare, de vineri. În lipsa informațiilor oficiale și a canalizării întrebărilor și răspunsurilor spre structuri credibile, Facebook s-a umplut de dume și de glume. Hazul de necaz chiar ne iese, acum s-a văzut din plin...

Partea bună este că am văzut foarte multe postări critice la adresa televiziunilor de știri. Nu are nimeni așteptări de la Zu TV sau de la Kanal D să dea vreo informație în situații de-astea, dar nici televiziunile de știri?! Reluări, reluări, nici un breaking news minuscul, cu câte grade a avut cutremurul și unde sunt, dacă sunt, pagube materiale?! Mă bucur sincer că s-au mai prins câteva sute de mii de oameni că România nu are televiziuni de știri, ci oficine politice, de otrăvit mințile oamenilor.

Dacă tot mai ai chef să citești ceva despre cutremur, citește asta. 

În principiu, mă cam doare-n pulă de audiența înregistrată de acest blog. Nu e ca și cum aș trăi din el, nu asigură decât vizibilitatea chestiilor mele, n-am clienți de publicitate pe care trebuie să-i asigur de vizibilitatea tot mai mare... Dacă blogul ăsta are audiență, cred că o are fix pentru că mă doare-n cot. Dar, recunosc, când m-am uitat pe zelist.ro, m-am enervat.

Oamenii de la ze list au avut mare grijă să pară foarte deștepți și pricepuți. Au făcut un algoritm care calculează cât de vizibil e fiecare link al unui blogger, cu jdămii de parametri și insaituri, altfel încât nici nu înțelegi nimic, dar nici nu poți combate cifrele alea. Cum ar veni, dacă ze list zice că ești pe locul patru mii două sute, acolo esti, frate...

Sau nu. Eu i-am prins cu prosteala săptămâna trecută, când am văzut, în dreptul blogului meu, că în august au fost 33 de share-uri.

Cum?! August a fost luna cu aprozarul lui George, text care a adunat 100.000 de lecturi în 24 de ore, numa' ăla făcuse vreo 500 de share-uri, si n-a fost singurul text care s-a miscat bine, in august...

Am verificat pe pagina de fb. Da, eu aveam dreptate, ze list mințea grav. Adică, algoritmul pulii a greșit calculul decât cu vreo 7-800 de share-uri. Așa că am pus poza de mai sus, pe fb. Într-o oră mi-a scris un nene, pe mail:

"Din păcate, în urmă cu 2-3 săptămâni, Facebook a decis întreruperea serviciului ce făcea posibilă generarea statisticilor cu privire la performanța fiecărui articol publicat. Ne-am luptat din răsputeri pentru a găsi soluții alternative, pentru a inventa măcar ceva ce-ar putea să semene cu o rezolvate... Cu regret, în această bătălie epică - Facebook a învins. Asta înseamnă că am rămas doar cu Google+, Pinterest și LinkedIn, ceea ce este puțin, în opinia mea".

Nici măcar nu-s sigur că tipul e de la Ze List, dar ce zice el se confirmă și din alte părți. În august, Facebook a decis să dea puțin muiuț tuturor agențiilor de social media, pe care le-a lăsat fără instrumentele cu care făceau bani. 

Asta n-ar fi o problemă. Problema e că nici Ze List, nici alte companii similare nu anunță asta. 

Cum ar fi să te duci să-ți cumperi un Volkswagen din showroom, să faci actele, să plătești, și când vine mașina să o vezi cu trei roți, nu cu patru. Ar conta că vânzătorul îți spune: "Mii de scuze, dar Volkswagen nu mai fabrică și a patra roată. Ne-am luptat din răsputeri pentru a găsi soluții alternative, dar asta e, deocamdată"? Păi nu-i spargi fața și îți ceri banii înapoi?!

Sigur, eu n-am plătit nimic către Ze List, dar alții o fac, crezând că cifrele sunt pe bune și că rezultatele acestei cercetări sunt corecte. Ori, nu sunt. Sunt afectate grav, nu un pic. Pinterest, G+, Linkedin, Instagram, Twitter nu generează trafic pe site-uri decât în cote infime. Facebook este locul care generează audiența, iar dacă cifrele privind Facebook sunt varză, toată analiza aia a traficului de pe bloguri devine o varză. 

O să-l sun azi pe Mircea (cel mai deștept om pe care-l cunosc), să-mi scoată de pe blog pluggin-ul sau codul html sau ce morții mă-sii am eu acolo de la ze list, pentru că cifrele alea nu mai sunt reale și relevante. Sunt doar niște cifre, mâine pot să fac unele la fel.

publicitate la o carte mai veche

M-am uitat cu o scârbă la Știrile ProTV, duminică... Încă o știre cu iubitorii de animale ieșiți în stradă. De ce pula mea ai face o știre cu o mână de oameni, incoerenți în marea lor majoritate? De fapt, știu de ce: era duminică, orice știre de-asta e binevenită, să umple jurnalul....

Îi disprețuiesc sincer pe oamenii ăștia, care ies în stradă cu pancarte pro-câini-și-pisici. Cel puțin la Ploiești, nu m-am sfiit să le-o arăt de fiecare dată, ca jurnalist, și oamenii mă știu deja ca pe un cal breaz. Iar dacă activismul ăsta, pro-animale, e pe jumătate mort la mine în oraș, vă asigur că am avut și eu o contribuție.

De ce am făcut asta? Pentru că ce fac oamenii ăștia e doar un snop de tâmpenii. 

E o prostie să mai crezi că poți schimba ceva ieșind în stradă. În România asta nu se poate. Nu este țara noastră, să schimbăm noi ceva, cu un miting. Noi doar locuim aici. S-a văzut la Revoluție, s-a văzut la mineriade, s-a văzut și la #colectiv. Pe guvernanți îi doare-n pulă de mitinguri. Punct. Singurii interesați de mișcările de stradă sunt băieții din serviciile secrete care le controlează, le deturnează și fac, cu aceste ocazii, diverse schimbări printre influensării lor, pe care altfel nu le-ar fi putut face. 

E o prostie să-ți consumi resursele așa dacă vrei să schimbi o lege, în cazul cel mai recent fiind vorba despre înăsprirea pedepselor pentru cei care se poartă aiurea cu animalele. Știți cum se schimbă legea? Punând presiune pe cei care o fac. România are peste 400 de parlamentari care n-au nimic în inbox, niciodată, de la alegători. Nici o propunere, nici o idee, nici un "futu-ți morții mă-tii, dacă nu faci asta, te mai votează mă-ta". 

Așa se pune presiune. Politicianul român face ce vrea poporul doar când este amenințat. Din nou, s-a văzut asta de prea multe ori ca să mai dau exemple. Umpleți-le emailul de mesaje, dați-le sms-uri noaptea, alergați-i cu roșii când vin prin colegiile lor parlamentare, și făceți-i de căcat dacă nu vă răspund. 

E o prostie să mai crezi că dacă pe net sunteți zeci de mii, sunteți tot atâția și în offline. Eu o scriu de vreo 10 ani, dar acum sunt studii clare, care arată că online-ul e doar un avatar, ne proiectăm pe net o imagine complet falsă, dăm like-uri și share-uri ca niște maimuțe cu mouse, dar în viața reală nu facem nici 5% din ce pare că suntem gata să facem pe net.

Vreți pedepse mai mari pentru cei care bat și omoară animale? Faceți următoarele cinci chestii:

1. - inundați cu cereri de informații publice instituțiile responsabile de viața/drepturile animalelor, dezgropați-le toți morții (contractele) și luați urma banilor, ca să-i faceți atenți la voi; veți dobândi astfel o influență utilă, pentru că oamenii care conduc instituții comunică cu oficialii de rang înalt
2. - amintiți-le zilnic, parlamentarilor, că vreți asta. La parlament, la biroul parlamentar, pe teren, dacă fiecare din oamenii ăștia nu văd/aud zilnic ceva de la voi, sunteți proști. Făceți-i să scrie un proiect de lege, sau să-l promoveze pe al vostru
3. - dați în judecată poliția, jandarmeria, parchetul ca instituții, dar și ofițerul/procurorul de caz, ori de cîte ori nu aplică/cere pedeapsa maximă pentru cei vizați. O să iasă un hai.... Băieții ăștia, cu uniforme sau cu uniforme pe sub tricou, n-au chef de anchete de-astea, credeți-mă....
4. - organizați-vă în offline, dați-l în pula mea de facebook și întâlniți-vă măcar o dată pe săptămână. Strângeți bani și plătiți avocați (dacă acum te întrebi pentru ce să plătiți avocați, ești mai prost decât câinele tău) sau campanii de comunicare cool, să vi se alăture cât mai mulți
5. - foaaaaarte important: când apăreți în mass-media, încercați să arătați ca niște oameni normali, nu ca o gașcă de agitați care par că își iubesc atât de mult câinele încât și-l fut în fiecare seară, pentru că sunt șanse mai mari să empatizez cu tine dacă am senzația că noi doi semănăm...

Dacă nu mă credeți, luați exemplu de la fetele alea care ne-au dat afară din cârciumi cu țigările în gură, deși noi eram 10 milioane și ele erau două. Le-ați văzut cumva, în stradă, date cu scrum pe față, cu chiștoace în nas, purtând tricouri pe care scrie, agramat, NU M-AI FUMAȚ? Eu nu. Au atacat, ca un comando, fix unde trebuie și le-a ieșit șmecheria pentru care le înjur zilnic de aproape un an. De-aia, cred sincer că tipa care și-a scris pe mână "all lifes is equal" a făcut un deserviciu imens mișcării pro-animale. Pe bune, cum să iau un asemenea personaj în serios...

DISCLAIMER 1 - Pentru toți papagalii gata să mă înjure (din nou!) că m-am luat de Martorii lui Câine: găsiți ceva nou, vă rog, nu aia cu nazismul, că am și câini și pisici, toate luate de pe stradă și de la adăpost.

DISCLAIMER 2 - Aș aprecia foarte mult dacă aș primi înjurături doar de la oameni care dețin un animal. Marș toți ăștia care nu vreți să vă păteze parchetul vreun patruped, dar dați cinci lei la un adăpost, din an în paște și vă dați iubitori de animale doar pe net.

uitasem: publicitate