Am ezitat mult până să scriu asta. Este de departe cea mai jenantă amintire de-a mea de la Officedent. Întâlnirea cu Mihai. Madăfacăru' clinicii. Ăla care are și bisturiu, nu doar clești, cleme, oglinzi și oglinjoare. Daca e sa rezum totul la cateva cuvinte, m-am simtit ... o specie inferioară.

Il mai intalnisem pe holuri. Il recunoscusem de pe site, părea un tip ok.

Insa abia la câteva minute după întâlnirea cu el am înțeles de ce m-au deparazitat și curățat în gură, inainte să mă vada el, ca niște geologi când vine Jacques-Ives Cousteou în vizită intr-o peșteră. Omu' e pe treaba lui, nu are timp/chef de fleacuri. Și-are o atitudinea de-aia stranie, de nu înțelegi cu cine ai de-a face. De la doi metri, așa, nu-ți faci probleme. Zvelt spre slab, doar un pic mai înalt ca mine. Când se mișcă, însă, înțelegi că face mai multă sala decât tine și că nu fumează. Vorbește destul de puțin, într-un registru de amabilitate germană, fix cât trebuie să nu-i zici "coaie" sau "moșule". Privirea, însă, e principala problemă. Mihai se uită la tine cum mă uit eu într-o cutie cu timbre vechi: focusat pe câte un detaliu, nu așa, o privire de-aia generică. Hai să zicem că dacă l-aș întâlni într-un mediu controversat, ostil, eu băut și el băut, eu cu un tac de biliard rupt în mâini și el cu o bilă, n-aș ridica mâna să dau. Că nu m-aș teme doar că ratez iar el o să-mi spargă fața cu bila aia, aruncată fix la baza nasului (apropo, acolo se dă, că spargi și nasul și buza și dintii), ci și că o să-mi ia tacul din mâini și o să mi-l infigă în toate găurile. 

Ce vreau să zic este că Mihai e serios ca un polițist care arată copiilor, de ziua poliției, cum funcționează un pistol. E amabil, zambește, dar să nu cumva să încerci să-i iei pistolul, sau să faci o glumă de căcat, că pleci acasă cu tata tuns. 

Mi-ar fi fost jenă de întâlnirea cu chirurgul oricine ar fi fost el, să fiu sincer. Că după ce mi-au curățat dinții, dezastrul din gura mea se vedea și mai clar. Înainte, părea că am ceva ca niște dinți prin gură. Acum, însă, se vedeau toate nuanțele, spațiile, lipsurile și pula mea. Gura mea arăta ca o mireasă care s-a bășit când dansa valsul mirilor. Chiar îmi făcusem un speech, gen: "scuze, doctore, eu nu că n-am avut grijă de gura mea, dar am fost și bolnav când eram mic...". N-am mai avut, insa, curaj, sa-l rostesc, pentru Mihai a intrat direct in subiect. #Căcutare, că stai jos, că ia să văd. Învățat cu cei de dinaintea mea, delicați și plini de compasiune față de frica mea de dentiști, mă așteptam cam la acelasi lucru. De unde, nene. Parcă eram cu un Ferrari la vulcanizare, să-mi facă presiunea, și mecanicul, în loc să admire frumusețea mea de mașină, zicea ceva de genul "dă-o n pula mea, că roțile au tot atâtea atmosfere cât un Opel". M-a scotocit prin gură, s-a uitat și pe computerul cu poze dezgustătoare cu gura mea, și a început: "ăla nu mai e, ăla e praf, acolo e varză, dincolo ciuciu, ăștia trebuia trași înapoi, facem loc aici, aaa, lalala, bla-bla-bla, deci e nevoie de cinci extracții și o operație. Le punem pe toate 'ntr-o zi? Să scapi?

Eu, să mă scap pe mine. Cinci extracții? Operație? Eu?!

Ca să înțelegeți: mie nu mi-e frică de durere. Acum doi ani, eram cu M în curte și mesterind ceva mi-am băgat în deget o așchie de lemn groasă cât  un creion. Nu exagerez. Mi-am acoperit mâna care brusc avea șase degete si i-am zis, suav, "iubita, îmi aduci și mie o forfecuță din casă?". Cu spatele la ea, mi-am extras așchia aia, apoi mi-am băgat degetul în gură zicând "s-a julit un pic tati, nu e grav", și mi-am înghițit sângele vreo cinci minute, ca un dement, atent doar să nu-mi sperii copilul cu o imagine atroce și să nu mă vadă vulnerabil. Pentru că tații sunt puternici și nu pățesc niciodată nimic, clar? Dar să simt durere cu acordul meu nu sunt de acord, mai ales când mi-o provoacă altcineva, nu soarta. Iar Mihai vrea să accept cinci extracții și o operație în aceeași procedura, facută de el, nu de mine? "Niciodată!!!"

Dar am zis "da". Pula mea, nu puteam să zic "nu". Ce era să zic: "mi-e frică de mă cac pe mine numai când te vad cum te uiți la mine?"

- "O să fii sedat, n-o să simți nimic"

A, deci o să fie ca atunci când eram beat de-am dormit pe stradă. Super.

- "Săptămâna viitoare?"

- "Bine."

Bine o pulă. Ghici ce mi-a zis saptamana viitoare, cand am ajuns relaxat cum ajunge la Therme o pisi fără celulită:

- "Hai să fie fără anestezie generală. Nu ți-e frică, nu?"

Să-mi trag una. 

Să-mi trag două.

Să-mi trag nouăzeci și nouă, sigur că mi-e frică, în pula mea, dar tu mă intrebi dacă mi-e frică, în pula mea, și nu pot răspunde altceva decât nu, în pula mea de nu... 

Ce era sa mai fac? Sa fug? M-am asezat pe scaunul ăla, injurandu-mi soarta. Mihai si echipa mi-au făcut anestezia. Câteva injecții, nu mai știu câte, că nu-mi mai păsa. După care, ignorând că-l văd ce face, Mihai s-a repezit cu bisturiul spre cerul gurii mele, a scos și un fel de flex mic (timp in care eu am facut o preafrumoasa regresie, aveam cinci ani si mă alerga un caine foaaalte maleeeee...) cu care m-a operat (ceva cu un dinte care in loc să crească rămăsese in gingie, fix pe locul unde o să fie nevoie să se introduca un implant)... Apoi mi-a extras măselele paradite una câte una, calm si eficient, de parcă era un șoim care scoate puii de veveriță din scorbură cu mă-sa deja eviscerată prin iarbă. Din când în când, încercând să-și apuce cât mai bine "victimele" de gât, Mihai îmi mai smulgea, cu dosul mâinii, câte un fir de par din barbă, eu tresăream, el intreba dacă mă doare, iar eu negam tot mai furios urlând în gând: "cine pula mea m-a pus să-mi las barbă / de ce pula mea nu mi-ai făcut anestezie și la păr".

Mihai și-a terminat treaba în #nustiucate minute timp in care, recunosc, nu am simtit nici o durere fizică. M-am ridicat să plec, să pot să plang linistit, acasă. "Unde plecati, nu se pleacă neînsoțit după operație". "O făm fem ieu un facsi", am gângurit eu, jenat de saliva care-mi curgea din gură. "Vă chemăm noi un taxi, vă dăm si un insoțitor, stați cateva minute acolo".

Cât așteptam eu pe canapeaua de la recepția Officedent, a trecut Mihai spre zona de odihnă a medicilor. Zambea, avea mâinile în buzunare și m-a privit relaxat până am ieșit din câmpul lui vizual. Deloc glorios, gen: "uite ce chestie tare am făcut". Părea mai degrabă in starea: "ce să zic, mare smecherie, incă o operatie reusită, next!". Or, pentru mine sunt foarte greu de suportat siguranța de sine si competența cuiva intr-un domeniu in care eu sunt un novice. Asa că m-am ridicat si am plecat. Am coborât scările cu grijă, ținandu-mă de balustradă, ca orice altă fetiță speriată care abia așteaptă să ajungă acasă și să facă pipi si apoi să molfăie, cu lacrimi pe obraji, o banană foalte moale.

(va urma). 

Officedent, una din cele mai performante clinici de stomatologie din Romania, e AICI. Uita-te sa vezi cat de misto e.

*********

Episodul 1: "Cică dinții migrează dacă au loc pe gingie. Și dacă las lucrurile așa, o să fiu singurul român cu 8-9 strungarețe si un zambet ca Fernando de la Caransebeș". (citeste integral episodul 1 din Jurnal de Officedent AICI)

Episodul 2: "...italianul si-a băgat un deget în gura mea cum bag eu degetul mic în supă, să văd dacă frige. Să-l mușc? Să-l sug? Să suflu rece? Ce pula mea face asta cu degetul în gura mea, în pula mea, că...." (citeste integral episodul 2 din Jurnal de Officedent AICI)

Episodul 3: "... a făcut în gura mea cum face un meșter pe care l-ai chemat să-ți scoată gresia aia veche, ca să pui parchet. N-am izbucnit în plâns decât în gând". (citeste integral episodul 3 din Jurnal de Officedent AICI)

Episodul 4:  "... le-am mesterit un panou de lemn cu (ceea ce credeam eu că sunt) niște scule vechi de stomatologie. Veri polait, Raluca mi-a mulțumit. Nu mi-a spus, draga de ea, că dobitocul de mine făcuse panoul ăla nu doar cu scule de stomatologie, ci și cu unele de ginecologie" (citeste integral episodul 4 din Jurnal de Officedent AICI).

A trecut și Paștele ăsta. Au fost cele mai light sărbători pascale din câte am trecut. Fără magazine golite, fără isterii colective, fără mii de sticle sparte pe străzi. Sigur, media zugrăvește în continuare acel tablou, ca să-și vândă clickurile, dar realitatea e că totul a fost mai puțin furios și intens. Inclusiv slujba de Paști. La biserica din cartierul meu, la care ies mereu cu lumânarea mea în formă de Nikon, am văzut oameni mai degrabă relaxați decât pătrunși de ce se auzea din boxe. După ce a ieșit Lumina din biserică, au mai trecut doar 10 minute până când publicul s-a redus cu 80%. În alte 50 de minute se stinsese lumina în 90% din apartamentele din zonă.

Și mesajele creștinești de a doua zi au fost puține. Și postările pe facebook.

Încet-încet, Paștele este redus la statutul de "zile libere". 

Și e normal. Se întâmplă din cauza că preoții ortodocși, în marea lor majoritate, acționează împotriva scopului principal al bisericii, acela de a aduce, necontenit, ostași noi în Oastea Domnului. 

În loc să se bucure că oamenii folosesc, de sărbătorile pascale, saluturi specifice, preoții ortodocși critică oamenii pentru că zic "Paște Fericit" în loc de "Hristos a Înviat".

În loc să accepte că nu suntem toți la fel, preoții ortodocși încă bombăne tinerele venite cu fuste "prea scurte" în biserica, la slujbă.

În loc să zică "mulțumesc" fiecărei babe care da din puținul ei cinci lei pe lumânări, preoții ortodocși bombăne zgârcenia oamenilor cărora "li s-a mărit pensia dar dau la biserica tot atât" și pupă în cur niște personaje abominabile, doar pentru că, din ciordelile lor, fac și o donație consistentă bisericii. 

Dacă vă uitați în istorie, biserica, oricum s-a numit ea, a avut succes cât timp a primit cu brațele deschise pe oricine. Preoții care s-au dus în Africa, în mijlocul mancătorilor de oameni, și i-au convertit, au făcut mare biserica catolică, nu cei care au urlat din amvon "nu sunteți tunși, afară!". Mormonii ăia, care bântuie acum orașele României, cu cămășile lor albe și cu geanta purtată în diagonală, discutând cu oamenii despre orice, cresc acum biserica lor. Purtătorii de sutană ortodoxă au uitat principalul lor scop: prozelitismul. Cum faceau Străbunicii lor, in perioada 1700-1900. Au uitat să meargă cu "oferta" lor și să o prezinte oamenilor, în speranța că aceștia le vor cumpăra "produsul". Am cunoscut și preoți de căcat, și personaje absolut formidabile. Din păcate, la ambele categorii am văzut acest comportament: se poartă de parcă au prea mulți "clienți". Îi ceartă. Ultima oară când am auzit un preot vorbind (altfel, un personaj onorabil) a spus că e nasol că oamenii se roagă acasă și nu mai vin la biserica.

Pe bune, man? E nasol că eu și Dumnezeu avem o conversație privată, la o țigară, în sufrageria mea, și că nu suntem la tine la serviciu, să-mi ceri să-ti pun într-o pungă chiștoacele? 

De parcă Dumnezeu ar fi cel care are nevoie de țigări. De parcă Dumnezeu ar fi un cretin d-asta, limitat, care judecă oamenii după lungimea fustei, a părului, după tatuaje și după timpul petrecut la slujbă. De parcă el ar avea nevoie de biserici pline, nu tu. De parcă el are nevoie de bani pentru clopote din aur, limuzine luxoase, sau sute de mii de hectare de păduri. De parcă Dumnezeu este cel care are nevoie să nu plătească impozite. 

Biserica ortodoxa romana este intr-un moment Nokia al evolutiei sale. Sau nu stiti ce inseamna Nokia? Era cea mai mare companie de telefoane mobile din lume. In doar cativa ani, refuzand sa accepte trendul smartphone-ului, a ajuns un brand retro.

***

Cartile mele sunt aici:

https://bogdanstoica.ro/shop

Prin alte țări, o clădire-simbol e o mare chestie. E clădirea aia pe care o recunoști și dacă vezi doar două geamuri din ea, și dacă e făcută din turtă dulce, și dacă e abia schițată pe o bucată de lemn. New York avea turnurile gemene, Parisul avea Notre-Dame, Bucureștiul are Casa Presei (știu că e odios, dar e cea mai cunoscută clădire din capitala), Brașovul are Biserica Neagră... Din fericire, Ploieștiul are drept clădiri emblematice Hotel Central și Halele Centrale, ambele fiind opera unor (stră)bunici de-ai noștri. Înțelegeți, acum, de ce lansez colecția Străbunicii la Blues Cafe, acel local mic și cool, doldora de lucruri vechi, de la parterul Hotelului Central. 

Hotelul și-a dobândit faima sub numele "Berbec". A fost cel mai tare local din istoria orașului. Amplasat inițial undeva în spatele Palatului Administrativ de azi, restaurantul Berbec s-a mutat la parterul hotelului Central și i-a schimbat destinul. Brandul era atât de notoriu când au venit comuniștii la putere încât nu au avut curaj să-i schimbe numele în ceva idiot, de genul "Avântul Comunist", cum au făcut în alte orașe. Așa că au schimbat numele "Central" în "Berbec". Și a fost cu noroc. Pe timpul lui Ceaușescu, mii de străini s-au cazat, au mâncat, s-au îndrăgostit și s-au odihnit sub semnul Berbecului de pe firma. Revoluția din 89, cu schimbările și cu privatizările aferente, au dus complexul în patrimoniul privat, unde i-a fost schimbat numele înapoi în Hotel Central. Câțiva ani mai târziu, la butoane a venit un tip pe care-l știu de 20 de ani. Busy all day, conduce prudent hotelul asta în lumea digitală, unde un review nedrept pe tripadvisor îți poate strică previziunile privind încasările. Și îi merge bine, hotelul e full, notele de pe net sunt bune... Apropo, nu știu cât sunteți de conștienți că turismul a devenit prizonierul online-ului. Eu, de exemplu, nu dau două parale pe review-uri. Știu cât de ușor se pot comanda/plăti unele negative, știu cât de cretini pot fi unii clienți, știu cum se cumpără review-urile pozitive... Nu m-am dus și nici nu m-am mai dus în vreun hotel sau local abia după ce am citit review-uri pe net. Iar dacă nu mi-a plăcut într-un loc, am renunțat să mai calc pe acolo. Alții, însă, nu mai ies din casă până nu citesc așa ceva. 

La Blues Cafe, însă, cafeneaua unde ne vedem joi, 25 aprilie, mă duc periodic (nu atât de des cât aș vrea). Pentru că mă bagă în niște filme. Am un loc preferat, in colt, cu fața spre local. Imi iau o cafea si, cateodata, o "ora12" sau "amandina" (scuze, eu le incurc pe astea), care au fix gustul de cand eram eu mic. Stau acolo, ca un securist fara serviciu, și ma uit in jur. Dimineața, de exemplu, când bate soarele în jaluzelele alea orizontale (urasc jaluzele verticale), e o lumină înăuntru de nu-ți vine să crezi.

Și e foarte cool ca, in lumina aia, să auzi italiană la o masă, engleză la alta și doi oameni discutând cu niște hărtii în față. Dacă e ceva ce nu vezi niciodată în localul asta, sunt puștanii numeroși și sonori, gata să-și pună un film pe telefon cu sonorul la maxim. 

Seara, povestea se schimbă. Muzica din boxe e veche de cel puțin 30 de ani, adică e bună. Vezi perechi care se sărută, auzi pahare ciocnindu-se, iar tumultul intersecției de afară schimbă lumina din cafenea la fiecare 10 secunde. Poți știi dacă e o perioada aglomerată a anului sau una în care sunt toți plecați din oraș doar uitându-te la umbrele de pe pereți. Câteodată se mai așează cineva la pian, și toată lumea tace, ascultând. Rar, foarte rar, auzi discuții sonore, tipice consumului excesiv de alcool. Cumva, localul asta și-a selectat clienții dintre cei care savurează o băutură, nu zece.

Apropo: joi, sa va uitati pe pian. O mica colectie de imagini vechi si rare cu Berbecul de alta data va asteapta. 

Și cu toate lucrurile alea vechi de pe pereți, nu ai cum să nu te gândești la ce se întâmplă aici pe vremea când comunismul era doar o ciudățenie, iar locul era înțesat de petroliști milionari, afară erau parcate nu doar Rolls-uri, ci rarități că Officine Meccaniche, pe mese cânta goală Ioana Radu, femei superbe își etalau bijuteriile somptuoase iar jurnaliștii de modă stăteau la ușa să vadă ce amantă mai dă tonul la cine știe ce noutate vestimentară, despre care scria presa pariziană. Am mai scris-o o dată: la Bucureșți făceau figuri politicienii bogați și familiile nobile. Șmecherii cu bani adevărați, nu doar cu reputația unor tipi bogați, erau la Ploiești. Sigur, Casa Vernescu sau Capșa erau niște locuri foarte cool, dar Nuba, Fratelli și Loft-ul acelor vremuri era Berbecul. 

Să nu uit: la lansarea de joi, 25 aprilie, ora 18.00, pe lângă primele cărți din colecția Străbunicii, va așteaptă vouchere cu care va puteți cumpără megapantofii de la Giesswein, bijuterii etnice de la SalbaMariei, dietele-minune de la ZenDiet, mega-cursurile de la Clever Children, obiecte de artă de la Galeria Alexandra's și, nu în ultimul rând, momente magice la Blues Cafe, cel mai frumos loc vechi al Ploieștiului.

Să ne vedem cu bine.  

Proiectul este absolut cretin, recunosc. De ce ar citi un copil istoria stomatologiei românești? În ce alt mediu se întâlnește el cu informații controversate, care trebuie cercetate, verificate, despre dinți, pastă de dinți, masele, aparate dentare? De cand e asta interesant pentru el, in conditiile in care, in 9 cazuri din 10, copiii iau dentistul ca pe un must impus de părinți, iar spălatul pe dinți ca pe o corvoadă.

Străbunicii la dentist, adică versiunea pentru copii a Atlasului amuzant de istorie a stomatologiei, este un pariu pe care-l pun cu mine. După 16 ani de interacțiune cu propriul copil, încă mai cred că un copil citește orice dacă acel orice este scris atractiv, într-o manieră care-i place. Cred că această generație de copii care nu citește este eșecul nostru, ca părinți și profesori, nu al lor. Noi n-am știut cum să le scriem și sa vindem cărțile pe care le-am dorit citite de ei. Le-am făcut ca pentru noi, uitând că vietățile astea, crescute în alt mediu, sunt diferite de copiii care am fost.

Am tot scris-o pe acest blog de pare că mă laud, o scriu și acum: poți face orice copil să citească. Trebuie doar ca lectura aia să fie despre ce-l interesează pe el, nu pe ține. Dacă e mort după jocuri, da-i să citească despre jocuri. Dacă e fun Justin Bieber, fă rost de biografia disperatului și dă-i-o. Nu-i mai da copilului să citească ce vrei tu, ce vrea școala sau societatea. Fuck toate astea. Tratează-l ca pe un gras la sală: da-i întâi ganterele mici, de jumătate de kilogram, să se obisnuiască. O să ajungă și la haltera de 50 de kile, mai târziu.

Eu sunt pasionat de istorie și cred că cine n-o știe face greșeli majore în viață. Am vrut să-i transmit și fiicei mele pasiunea asta. Nu am aruncat, însă, cu cărți groase și plictisitoare în ea, ci i-am povestit atâtea istorioare mișto de demult până a prins-o și pe ea microbul. Acum rupe în două anticariatele. Sâmbătă mi-a arătat mândră o carte de juvenologie (știința tinereții), scrisă în anii 30. O tâmpenie, o știe și ea. Dar tot mi se pare că e pe plus amuzându-se citind o tâmpenie scrisă acum o sută de ani, decât dacă s-ar amuza ascultand glumele lui bordea, bendeac și alte forme ale mediocritatii contemporane. 

Cât despre această carte.... copiii nu sunt proști. S-au prins și ei că dentistul la care merg are un cabinet frumos, haine mișto, un telefon de ultima generație, o mașină scumpă în parcare. Fără să-l poată denumi, recunosc succesul în viață, știu că dentistul îl are și vor să-l aibă și ei. Eu am întâlnit deja, doi-trei copii, care vor să fie medici stomatologi "ca să aibă bani". Alți copii se simt atât de bine la dentist încât au dezvoltat o relație bună cu el. Când era mică, #magirl era de-a dreptul îndrăgostită de Raluca de la Officedent, unde mergea periodic. Și dacă i-aș fi dat, atunci, o carte din care ar fi aflat lucruri pe care le-ar fi putut discuta cu Raluca, ar fi fost megainteresată de ea. Iar dacă ar fi fost o carte scrisă de o pisică, n-ar fi lăsat-o până nu o termina, pentru că pisica-scriitor este, pentru un copil, ce sunt sănii unei tipe care aleargă pentru un bărbat.

Și fix asta e rețeta pe care o propun eu: o carte pentru copii de 8-14 ani, cu ilustrații vesele, scrisă de o pisica absolut cretină, într-o manieră amuzantă. O carte în care conținutul este vărsat în creierul copilului tău cum ni se dădeau pastilele cu gust nasol, când eram mici: cu dulceață. O carte din care fiul/fiica ta va rămâne cu cel puțin câteva subiecte de discutat cu dentistul. Da, știu, sună ciudat să auzi că piticul tău discută cu un om mare. Dar nu sună nasol deloc, nu?

Am testat-o pe copii: cartea "Străbunicii la dentist" se citește în maxim două ore.

Când a mai citit copilul tău două ore? 

Cele două cărti despre istoria stomatologiei romanesti, pentru oameni mari si pentru copii, sunt aici: https://bogdanstoica.ro/shop.

Despre lansarea lor citeste aici: www.facebook.com/events/315422995769855/